Nicu Panaitescu dă câteva motive pentru care nu o să voteze la sfârşitul lunii. Corect, zic. Şi majoritatea celor care nu votează gândesc exact aşa. Totuşi, pe mine mă pasionează prea puţin politica şi-s prea aeriană ca să pretind că ştiu că toţi îs corupţi, ţara se duce de râpă, n-ai cu cine, nu se mai poate. E-adevărat că imaginea asta a politicienilor reiese şi din mass-media dar, iarăşi, nu-mi place să dau verdicte într-un domeniu cu care-s relativ paralelă. Ce m-a deranjat însă foarte tare la campania asta şi-aproape m-a convins să nu mai fericesc pe nimeni cu tuşul meu norocos a fost încălcarea bunului simţ, mai mult decât de obicei. În două cuvinte, fusăi hărţuită. Nonsexual, deci cu atât mai rău - dacă era sexual, erau şanse să-mi placă sau măcar puteam să dau pe cineva în judecată dacă nu. Hărţuitorul electoral însă te leagă de mâini şi de picioare, îţi îndeasă pliante lucioase în gură, te pune să le-nghiţi şi la sfârşit te-ntreabă dac-a fost bine şi pentru tine. Not cool, dude, cum ar zice franţuzu’.

Dar să detaliez. Nici nu-ncepuse bine circul cu oameni coloraţi şi cortuleţe, steguleţe, balonaşe şi eu de-abia încercam să mă lămuresc ce-i cu colegiile şi cine candidează la mine. Somnoroasă şi morocănoasă, cu ochii cârpiţi, mă duceam într-o dimineaţă să-mi cumpăr de-ale gurii când, la trei paşi şi zece vânzători ambulanţi de la ieşirea din bloc, am dat de EI. Adică nu-i destul că-n fiecare zi înjur oamenii care-ncearcă să facă ”un ban cinstit” vânzând carne-lapte-brânză-oo, elastice de păr, chiloţi, hârtie igienică, peşte proaspăt, dresuri şi flori la ghiveci pe trotuaru’ din faţa blocului meu. Nu, acum trebuie să mă strecor pe culoarul lat de-un metru şi printre o armată de bărbaţi înalţi şi bine făcuţi, aterizaţi ca o balegă extraterestră, portocalie, fix în mijlocul drumului.

Să zicem c-aş fi trecut peste moment doar cu două înjurături mentale dacă ar fi fost băieţi buni şi s-ar fi prins din privirea mea încruntată, ocolirea lor cu o grimasă şi paşi repezi că vreau să fiu lăsată în pace. ”Din partea candidatului xxx..” ”Nu, mulţumesc..” şi trec repede pe lângă doi, ”O garoafă şi un pliant de la..” ”NU MĂ INTERESEAZĂ”, tipu’ se uită urât la mine, io mă uit şi mai urât şi-şi mută privirea spre următoarea victimă, încă vreo trei se bulucesc în faţa mea să-mi dea cado’ hârtia şi floarea ofilită, de parcă n-ar fi văzut ce se întâmplase cu trei secunde înainte, îmi înghit cuvintele de bine şi reuşesc să trec, uraaaa. Mă simt de parcă aş fi scăpat dintr-un coridor înţesat de moşnegi care mi-au dat palme la funduleţ, dar gândul la mâncare e mai puternic şi mai roz decât orice mini-traumă matinală.

Mă-ntorc cu pungi multe, bălăbănindu-mă fericită în toiul fanteziilor culinare, însă bariera vie e tot acolo. Pedeliştii împart cu spor garoafe şi promisiuni, visul tuturor femeilor la menopauză de pe stradă. Înmuiată de-o vagă remuşcare, mă gândesc că poate nu-i dracu’ aşa portocaliu şi garoafa, floarea jenant de ieftină, morbid de simbolică şi scârbos de urâtă o avea vreo legătură cu partidul, pe care eu, în incultura mea politică, n-o ştiu şi mă pripesc la concluzii. De data asta m-abordează unul singur, că ceilalţi sunt ocupaţi, io-s deja mai zen şi salivez la bunătăţile din sacoşe, arăt spre mâinile ocupate cu o falsă părere de rău care m-ar fi impresionat şi pe mine şi ne despărţim prieteni de suprafaţă. Şi totuşi, sigla PDL conţine o chestie care seamănă suspect de mult cu un trandafir, nu cu o garoafă.

Dar să nu vă-nchipuiţi că hărţuirea s-a oprit aici. Zilele trecute, ţâr-ţâr pe telefonul fix. ”Alo, familia cutărică?” ”Mmmmda?” ”Bună ziua, din partea doamnei Ecaterina Andronescu, candidată din partea PSD la colegiul numărul Y din sectorul dumneavoastră. Aş vrea să vă…” ”Îmi pare rău, n-am timp, mersi”. Şi iar m-am enervat, şi iar mi-a părut rău după că m-am răstit la gagică, în fond ea n-are nicio vină că are un job jenant de spammer electoral, poate nici ei nu-i place să streseze oamenii da’ îi trebuie banii etc. Da’ asta nu-nseamnă că n-am pus-o şi pe Androneasca pe lista neagră, după candidaţii PDL.

A treia cale de hărţuire a fost şi cea mai inofensivă, deja banalele pliante îndesate în cutia poştală. Mă enervează doar când îmi acoperă facturile şi tre’ să scormonesc după plicuri, în rest le las acolo până dau pe dinafară, să se chinuie spammerii să le scoată întâi p-alea vechi dacă vor să împrospăteze mormanul.

Şi uite-aşa am ajuns eu la o hotărâre istorică, bazată pe un criteriu politic de mare angajament. În eventualitatea puţin probabilă în care voi vota (că elanu’ meu de a mă informa a fost răpus, săracu’, de hărţuirea electorală, şi neinformată n-am votat niciodată), îi voi vota pe cei care m-au spamat cel mai puţin. Numa’ aşa, de-a naibii, m-aş duce să pun ştampila pe un nene pensionar sau pe vreo tanti ecologistă, că nu m-au deranjat cu nimic şi simt nevoia să le mulţumesc cumva. Şi, bineînţeles, să mă răzbun p-ăilalţi, hărţuitorii de profesie.

Similar Posts: