Eram deunăzi într-un cabinet de recoltare a sângelui, această anticameră a morţii pentru bărbaţii de pretutindeni. Se lucra la 2 ace, aşa că în timp ce din mine se scurgea ketchupul, în partea cealaltă a camerei o altă asistentă se chinuia să facă acelaşi lucru pe doi mini-oameni de vreo 3 ani, aduşi de mama lor. Prima a fost fetiţa, care nici măcar nu a crâcnit. Când a venit şi rândul lui, băieţelul a început să urle şi să se zbată de parcă-l aruncase cineva în groapa cu furnici. Mă gândeam că i-o fi spart ceva pe-acolo, i-a scăpat acul până-n os, năroada aia omoară copilul. Când colo, nu-l atingea nimeni nici măcar cu un fulg, dar asta nu l-a împiedicat să urle un sfert de oră până a obosit şi s-a lăsat înţepat.

Veţi spune: eh, e încă mic, nu şi-a conştientizat şi asumat rolul de spartan invincibil. Dar cum se face că nu cunosc nici un bărbat în toată firea care să rămână calm la vederea unui ac de seringă? Sau care să nu se albească subit numai când îi sugerează cineva că poaaate ar fi momentul să se ducă la un dentist? “NU, eu voi omorî măseaua, nu măseaua pe mine!” – toţi se prefac că rabdă vitejeşte, doar-doar o trece de la sine, fără intervenţia lu’ nenea ăla rău cu ace şi freze.

Ziceam acum ceva vreme că bărbaţilor nu ar trebui să le fie frică de câini. Câţiva capsaţi au sărit imediat pe mine să mă contrazică, cum că n-ar mai trebui lăsaţi maidanezii pe străzi, te înhaţă şi te mutilează şi te omoară. Să scuipăm în sân, zic, de la vânători de mamuţi am ajuns să ne fie teamă să ieşim din bloc, că ne pândeşte primejdia de moarte sub forma unui sac de purici şchiop, costeliv şi cu 3 dinţi în gură. A nu se înţelege că-s fană câini sau Bear Grylls, dar nici fătălăii care trăiesc aventurile vieţii bătându-se cu zombie pe calculator nu mi-s dragi.

Chiar nu mă interesează că nu-i sănătos să te expui riscurilor şi să treci nepăsător ca un viking prin mijlocul unei haite de câini nervoşi. Eşti bărbat, comportă-te ca atare. Eu o să bocesc în continuare la filme când hormonii mi-o dictează, voi suferi ca o pisică privată de atenţie o dată pe lună şi-n general o să fiu cea care are nevoie de înţelegere şi alinare, mai ales când îmi rup vreo unghiuţă. Chiar nu e loc de doi oameni care se vaită sub un singur acoperiş, aşa că dragilor, Tarzanilor, musculoşilor, înfruntaţi-vă cu demnitate (şi, mai ales, pe ascuns) temerile şi angoasele. Chiar trebuie să vă spună o femeie asta?

*titlul este licenţă poetică; Mareane, eat your heart out!