De când m-am întors în Bucureşti, am încercat să-mi limitez frecuşurile cu oraşul la strictul necesar supravieţuirii. Nu mai intru în detalii despre cum am ajuns să-l urăsc din tot sufletul şi cum, după ce-mi iau nişte acte de aici (patalama de jurnalist, atestat foto şi permis auto) o să-mi fac bocceluţa şi-o să plec oriunde, numai să scap de cloaca asta în care mă sufoc. Cine ştie, poate mai există nebuni ca Radu care-s în stare să iubească jegul, cocalarii şi oamenii din Fire şi să vrea să se-ntoarcă în Bucureşti de pe unde sunt plecaţi. Pentru ceilalţi trebuie să împărtăşesc experienţa de ieri, în caz că vă e vreodată dor sau vă gândiţi că mai bine stăteaţi acasă.

Am plimbat prin oraş un arădean şi-un timişorean, ambii la primul contact mai intim cu oraşul. Călătoria noastră a început din Micul Paris de la etajul 4 al Unirii, în ideea ca măcar prima impresie să fie mai luminoasă, deşi văzuseră probabil la intrare marea de cocalari care-o ard pe la ”Mec” şi diformii/ciungii/ciumaţii cu poalele suflecate, expunându-şi cărnurile cangrenate şi umflate pe trotuarul din faţă. La doi metri mai încolo, o ţigancă cu toarte mari de aur vindea şosete Adidas, ”6 perechi la o sută de mii, băieţii!”. Mi-am adus aminte instant de reclama aia idioată la Unirea Shopping Center, cu o gagică aranjată şi un slogan de genul ”Paris? Nu, lumea bună face şoping la Unirea”. Hilarious.

Mergem un pic pe lângă Dâmboviţa să vadă clădirea fostului tribunal şi dăm peste nişte neni coloraţi care pescuiau printre PET-uri şi alte minuni aruncate-n gârlă, privelişte la care ochiul bucureştean a devenit aproape imun.

La pescuit pe Dambovita

Pentru că-s uşor inconştientă, i-am dus de acolo spre centrul vechi, în speranţa că ruinele man-made or fi dispărut şi că au rămas doar cele ale Curţii Vechi. De unde, şantierul mizer încă e acolo, strada Franceză e baricadată, gropi de gunoi amestecat cu moloz peste tot, nişte turişti ascultă ghidul ce le bălmăjeşte în engleză despre Vlad Ţepeş în timp ce se uită cruciş printre scânduri la artefactele medievale anoste. Mai încolo, utilaje părăsite (deh, sâmbăta o fi zi de sărbătoare) şi nişte Dorei muncind româneşte, cu curu’ pe bordură.

Lovable Bucharest, of course

All work, no play

Mai sunt însă şi oameni care nu şi-au pierdut speranţa în Bucureşti şi-l înfrumuseţează cum pot. Nice try, eh.

Why?!

N-avem străzi şi balcoanele clădirilor ne pică-n cap (măcar am fost avertizaţi, au bulină roşie), dar ne trebuie salon de coafat pudelu’. Săracii oameni cu ideea genială de a deschide un salon de ”cosmetică canină” în centrul vechi s-or fi gândit că pitzi vine de la Unirea, cu toculeţele şi chihuahua în gentuţă, prin zoaiele de pe străzile excavate, taman până la ei. Sau or fi mizat pe nevoia stringentă pentru asemenea servicii a etniilor conlocuitoare din zonă?

Coafa-mi-ai pudelu'

Un alt grup de turişti de pe Calea Victoriei remarcă în trecere contrastul dintre clădirea CEC-ului şi Financial Center-ul modern de lângă şi-şi cară rucsacele burduşite mai departe cu o sprinteneală uimitoare, de parcă ar vrea să scape mai repede de oraşul groazei. Coborâm după ei şi-ajungem sub sigla unui restaurant japonez pe care nu l-am mai văzut până acum, scrisă poate de vreun intoxicat cu sake:

Is that a new language?

Că tot suntem la o aruncătură de băţ de Cişmigiu, mă gândesc să le-arăt invitaţilor mei şi ceva natură, o floricică, o treabă. În linii mari, parcul e încă frumos, însă cocalarismul a pătruns şi aici. Cocalarus Adormitus visează cu gura deshisă pe o bancă, fără nicio grijă pe lume, Podul de Nuc a ajuns o glumă proastă, iar perechea de lebede e atacată cu ditamai bolovanii de nişte puradei de pe marginea lacului, care reuşesc să şi lovească una dintre ele. Deh, fac şi ei ce pot, deocamdată nu-s destul de mari să le ia gâtu’ şi să le mănânce. Amicul meu timişorean le zice că-i aruncă în apă dacă nu se potolesc, dar mucoşii stau cuminţi până când ne depărtăm un pic şi-ncep iar. Nişte americani au rămas încremeniţi în loc, uitându-se dezgustaţi la ce se întâmplă, dar un pic prea speriaţi să intervină. Înghiţim în sec şi mergem spre Cetate, unde s-a dat drumul la wi-fi cu program, pe sistemul ”să dea câte unul, să ajungă la toată lumea”, cum citisem mai demult la Vivi.

Cocalarus Adormitus

Muc cel Mic (si Prost)

Lebadutse 2

Se dadu drumu' la wi-fi!

Am mai fost prin Piaţa Revoluţiei, unde-a trebuit să le explic ce înseamnă cartofu înfipt în ţeapă, de-acolo la Universitate şi-apoi am spart gaşca, că oamenii veniseră în oraş şi cu trebi, nu numai să stea să-i admire mizeria. Un afiş uriaş lipit pe Universitate, care ne ameninţă că se deschide un nou oficiu pentru habar n-am ce, dar cică se tot deschide de luni bune, rezumă perfect spiritul oraşului:

The one and only

Acestea fiind zise, cred că trebuie să stau următoarea lună în casă, să-mi revin din preaplinul de frumuseţe acumulat ieri. :)

Similar Posts: